Grevele din ultima lună au reactivat în discursul public românesc cîmpul lexical al profesiei didactice. Termenul profesor e, desigur, cel preferat în cele mai diferite tipuri de texte: pentru că este neutru din punct de vedere stilistic, lipsit de conotaţii pozitive sau negative. Singurul său dezavantaj e o anumită ambiguitate între sensul generic şi cel specializat, între numele profesiei şi cel al funcţiei: profesorul e ,cel care îi învaţă pe alţii", dar şi, în ierarhiile meseriei, o treaptă distinctă (profesor faţă de învăţător, profesor faţă de conferenţiar etc.). Din punct de vedere ierarhic-administrativ, ambiguitatea se evită prin alegerea altui termen generic, sintagma cadru didactic. Aceasta e totuşi prea marcată de apartenenţa la un anume stil birocratic, oficial, greu de adaptat unor situaţii de comunicare mai puţin formale. Limbajul jurnalistic actual a preferat o altă soluţie: folosirea ca termen generic a vechiului dascăl, alegere marcată stilistic: ca şi alte cuvinte vag arhaizante, dascăl aparţine clişeelor ambigue, uneori solemne şi poetice, alteori familiare şi ironice. În fine, stilul solemn foloseşte uneori şi termenul generic, nespecific, educator, care îşi poate restrînge sensul în funcţie de context.
În permanentă căutare de sinonime, cu obsesia evitării repetiţiilor în text, stilul jurnalistic alternează puţinele posibilităţi existente, ajungînd să folosească pînă la saţietate termenul dascăl: ,Peste 8.000 de dascăli au protestat ieri în Piaţa Constituţiei"
(EZ.19.11.2005, 3); ,dascălii muncesc pe lefuri de mizerie" (EZ 25.11.2005, 3); ,leafa medie a dascălilor va creşte cu 58,3 lei noi" (EZ 28.11.2005, 1) etc. Ca termen familiar, dascăl intră în acelaşi registru cu leafă şi slujbă. Ca termen solemn-poetic, asumat la persoana I, ,noi, dascălii...", e posibil să-l găsim în contextul altor clişee ale meseriei:
