Mă întreb uneori cum va fi denumită generaţia asta a mea care se pregăteşte, la indicaţiile Marelui Regizor, să părăsească totuşi demn scena? Fi-va ea oare generaţia rock-ului, a eliberării sexuale, a războiului rece, a primilor paşi în Cosmos? De ce am mereu senzaţia că numai atunci, în anii '60, lumea ştia să se bucure, să facă filme, să scrie romane, să iubească, să creadă în ce făcea? Mă înşel eu?

Pe vremea aceea, mersul la cinema era o adevărată sărbătoare la care participa întreaga familie. În sfârşit, se aduceau filme bune din Apus. De dimineaţă, foarte devreme, tatăl sau fiul cel mare se ducea să cumpere bilete pentru după-amiaza ori seara aceea; soţia şi fetele se gândeau cum să se gătească şi dădeau zor să fie totul gata la timp. Masa de prânz decurgea într-o mare voioşie, înteţită de speranţa spectacolului la care nimeni n-ar fi renunţat în ruptul capului. Magia filmului duduia din toate motoarele. Nu existau pe atunci nici plictisiţi, nici sastisiţi. Cei ce ştiau puţin subiectul, sau care văzuseră cu câteva zile înainte pozele afişate la sala de cinematograf de pe ,6 a III-a" (bulevardul Şase Martie), ori la Scala şi Aro - noile denumiri de Republica şi Patria nu reuşiseră să le deplaseze pe cele vechi şi de toţi cunoscute -, povesteau şi fabulau cu deliciu, sorbiţi din ochi de toată suflarea casei. Un neastâmpăr perfect explicabil se înstăpânea pe familia gata de drum; în tramvai sau troleibuz, îmbrânciţi dar fericiţi, membrii ei schimbau priviri complice savurând dinainte voluptăţile către care tindeau cu toată fiinţa lor. Apoi, în sala de cinema, ce mai vânzoleală la căutatul şi găsitul locurilor (adesea ocupate de intruşi: de aici supărări şi vociferări repede muşamalizate de stingerea luminilor)! Anunţat de marea stemă comunistă a ţării cu raze rotindu-se în jurul ei, începea jurnalul de actualităţi al Studioului Sahia, în alb-negru