Să pornim de la impresionismul lovinescian, în faţa căruia pedantele capete se clatină acum cu mare mefienţă: ,Cum nu reprezintă valori absolute, ci valori relative, scria mentorul Sburătorului, literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unor idei platoniciene, ci în mobilitatea ei". Parcă răspunzînd aproape peste veac unei asemenea invitaţii, Al. Cistelecan îşi întemeiază demersul nu doar pe relativitatea valorilor asupra cărora se pronunţă (dacă ar fi ,absolute", oare critica nu şi-ar pierde una din justificările cele mai temeinice?), ci şi pe relativitatea raportului subiectului cu sine. Şi anume renunţînd la formulele sentenţioase pentru a analiza degajat, la morga apodictică pentru a discuta dialectic, la gravitatea inhibantă pentru a se rosti firesc. însă nu oricum. Stirpea ardelenească din care se trage i-a adus ca zestre o coastă de solemnitate livrescă de care - cuviincios fiind - nu se îndură a se debarasa, mulţumindu-se a o trata cu o libertate ce-o transpune în ironie. Desigur, intervine şi o mască a generaţiei optzeciste, jovial-incredule, voios-persiflatoare, pe care Cornel Regman (un indiscutabil înaintaş al criticului de la ,Vatra") o numea a... ,hliziţilor". în bună vecinătate umoral stilistică cu Cărtărescu, Iaru, Coşovei, Groşan, Nedelciu etc., d-sa ne îmbie (într-un chip, să recunoaştem, irezistibil) printr-o mixtură de seriozitate contractată şi bună dispoziţie jucăuşă. E ca o nadă cu care intelectul cititorului e prins într-un joc atracţios, bun conducător de energie temperamentală ce, venind din partea forului emitent, se întoarce convenabil asupra acestuia, sub înfăţişarea undelor empatice ale receptorului. Exemple se pot găsi cîte poftim: ,Ezitările mele în a chiui la unison cu Buduca se trag însă mai degrabă din linia de continuitate, aproape - de nu cu totul - organică, pe care rulează metamorfoza poeziei lui Flora care, or