De la sublim la ridicol, de la emoţie adâncă la vulgaritatea deşănţată, de la îmbrăţişare la pumn nu e, adesea, în România, decât un pas. Ştiam asta. Iată că nici în aer - adică în avion - nu putem fi altfel decât vulgari, animalizaţi de dorinţă de revanşă prostească şi de orgolii oligofrene. Evident că a scrie la gazetă despre astfel de lucruri nu are nici un efect, de vreme ce eroii întâmplărilor evocate au cu totul alte preocupări decât să citească ziarele. O fi stadionul echivalentul canapelei psihanalitice - un hârdău în care-ţi verşi otrăvurile, frustrările şi dorinţele refulate -, dar nici chiar aşa. Cunosc oameni ce iubesc fotbalul profund, dar au refuzat să mai meargă la stadion din cauza atmosferei insuportabile de acolo.

La noi - să nu-mi daţi cazul Timişoarei, pentru că nu e caracteristic - e de neimaginat ca un stadion întreg să aplaude un fotbalist advers după ce a dat două sau trei goluri - cum i-am văzut pe madrileni când Ronaldhino le-a demonstrat de ce fotbalul rămâne, în ciuda prea multor spectatori-animale, ,sportul rege". Din zi în zi, echipa adversă e percepută drept întruchiparea iadului, a duşmanului venit să te extermine, a violatorului care-ţi necinsteşte nevasta şi răpeşte fiica. Psihologii vor citi, probabil, în astfel de reacţii frustrarea enormă a dezmoşteniţilor soartei.

Aşa o fi. Numai că lucrurile stau la fel de dezastruos şi la vârf. Lecţia de democraţie - pentru că totul s-a desfăşurat democratic, nu-i aşa? - oferită la Federaţia română de fotbal ar trebui să ne facă să renunţăm nu doar la iluzii, ci şi la pasiunea pentru minunatul joc cu balonul rotund. A continua să fii îndrăgostit de o prostituată vicioasă, a frecventa mediile cvasi-interlope care au devenit cluburile de fotbal înseamnă a-ţi pierde busola morală. Această imagine nu e inventată de ziarişti, ci rezultă din ceea ce susţin unii despre a