Unul din cele mai dureroase lucruri pe care i le poţi spune unui filozof este că imaginea este mai importantă decît cuvîntul. Sau, într-o exprimare mai tranşantă, că elementul primordial al gîndirii nu este cuvîntul, ci imaginea. Gîndim în imagini şi în asocieri fulgerătoare de imagini, iar cuvintele nu fac decît să traseze distincţii şi nuanţe în cadrul imaginilor noastre mentale. Şi tocmai de aceea înţelegerea noastră nu atîrnă de uşurinţa acrobatică cu care putem face uz de cuvinte, ci de putinţa de a vedea limpede, cu ochii minţii, tema asupra căreia ne-am îndreptat atenţia. Pe scurt, a înţelege un lucru înseamnă a-ţi face o imagine clară despre el. Odată înţeles acel lucru, orice retorică menită a înfăţişa, în vorbe, ceea ce ochii minţii au văzut în imagini, - orice astfel de retorică este apendicele ulterior şi dispensabil al unui proces psihic căruia nu-i mai lipseşte decît expresia.

Expresia este criteriul după care se poate măsura gradul de onestitate al unui filozof. Ea arată în ce măsură un filozof, lepădîndu-se de falsul prestigiu al unui jargon ininteligibil, înţelege să-şi plieze elocvenţa pe structura imaginii pe care o are în minte. Iar cine a înţeles cu adevărat un lucru nu se poate să nu se facă la rîndul lui înţeles, oricît de precar şi de nevolnic iar fi limbajul. Explicaţia este că ceea ce trebuie el să transmită semenilor nu sînt cuvintele sale, ci imaginile pe care le poartă în cap. A fi un maestru al elocvenţei filozofice înseamnă a putea să înfăţişezi imagini clare prin intermediul unor cuvinte simple. Ceea ce înseamnă că nu există gînd, oricît de profund, pe care să nu-l poţi exprima într-o formă clară şi precisă. Obscuritatea şi tonul sibilinic al filozofilor se sprijină pe o uriaşă prejudecată, aceea că unealta de bază a gîndirii este logosul. Un logos gîndit fie ca ipostaziere a fiinţei divine, fie ca instrument privileg