Versurile lui Virgil Mazilescu (1942-1984), îţi plac sau nu, este extrem de dificil să le ,analizezi" la rece. Intonarea lirică te respinge sau te cucereşte dându-ţi o bucurie tulbure şi melodioasă, greu de explicat. Mijloacele artistice sunt perfect disimulate; poetul pare un vizitat de zei, impresie sporită şi de obscurităţile textului, de rostirea aproape pythică.
Cea mai ,clară" poezie din placheta de Versuri (1968) este următoarea:
te rog beatrice să ne întâlnim
te rog şi n-ar trebui să te rog
mâine seară în steaua vega
îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
fără cravată fără să-mi amintesc
versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
simplu pe măsura hainei mele
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacără la butonieră
cu un pui de şopârlă în palmă
să mă poţi recunoaşte imediat
te rog beatrice te rog beatrice te rog
la ce oră omenească vei vrea
mâine seara în steaua vega
S-ar putea spune că lirica acestui autor trăieşte în afara cuvintelor ce se înşiruie în versuri. Să fie atunci ,de la musique avant toute chose"? Nu, nu se depistează o asemenea intenţie. Atunci, abisuri de idei, sensuri profunde la fiecare pas? Nici asta, de ce să identificăm realizări străine de intenţia artistică fundamentală? în poemele lui Mazilescu se realizează ceva propriu liricii, şi anume zborul în libertate şi sinceritate al trăirilor. Poetul, în genere, nu este un cugetător ce-şi uimeşte contemporanii cu idei, ci cu sentimente de adâncime, cu idei simţite. Stihurile nu pot fi ,tălmăcite" în fraze de comentariu, fiindcă ele spun, mai întotdeauna, mult mai mult!
credeam că între o sabie şi cealaltă vor creşte turme de
porci
