Strategia Nationala de Securitate (SNS) a SUA, definita de administratia Bush in septembrie 2002, la un an dupa atacurile de la 11 septembrie, inzestreaza politica externa americana cu un nou instrument, pe care il asaza cu drept deplin in panoplia actiunilor internationale ale Washingtonului: actiunile preventive (pre-emptive actions). SUA si-au autoconferit acest drept de a actiona impotriva teroristilor sau dictatorilor care le ameninta si nu au ezitat sa aplice noua doctrina in Irak, in martie 2003.

Lipsa de fundamentare juridica in actualul drept international public si absenta codificarii in norme internationale general convenite sunt insotite insa de realitatea precedentelor istorice care au instituit o cutuma a actiunilor preventive, e drept, limitata ca amploare. Noile tipuri de amenintari teroriste si “democratizarea” accesului la tehnologii cu potential de distrugere in masa par sa justifice, dupa unii, adaptarea sistemului juridic international si recunoasterea dreptului la autoaparare prin actiuni preventive cand amenintarile sunt considerate iminente si generatoare de consecinte grave.

Care sunt insa consecintele asupra ordinii internationale, in conditiile in care planeaza ambiguitati asupra criteriilor care sa legitimeze astfel de interventii? Vom asista la o recrudescenta si la o raspandire a actiunilor preventive prin utilizarea lor si de catre alte state? Sau acestea vor avea doar un caracter exceptional, fiind utilizate ca ultima ratio si devenind apanajul exclusiv al unicei superputeri mondiale? Va exista o conventie sau un acord international care sa evite proliferarea acestor actiuni anticipative de autoaparare in mod arbitrar si abuziv prin reglementarea neechivoca a regulilor acestui joc? Sau practica si cutuma vor crea in timp legea?

Neclaritati semantice

Definitia din SNS a SUA data actiunilor preventive poate f