Bucurestiul asteapta sarbatorile ierni incarcat de speranta si de lumini.
Bucurestiul asteapta Craciunul. Strabat la ceas de seara bulevardele din centrul orasului, pe sub milioane de beculete colorate, pe sub jerbe stralucitoare cum n-am mai vazut demult. Rauri de lumina se scurg de pretutindeni pe trotuare. Calea Victoriei straluceste ca in vremurile bune de odinioara, Bulevardul Magheru seamana cu Champs-Elisees, iar Cercul Militar e strajuit de zeci de braduti sclipitori, deasupra carora flutura in noaptea luminoasa un drapel. Chiar si oamenii de pe strada par luminosi, bucurosi de feeria care ii inconjoara, bucurosi ca vine Craciunul. La Universitate, un grup de tineri se fotografiaza langa uriasul brad din centrul pietei, langa crucile de piatra ale revolutiei, care parca si-au mai pierdut din tristete. Ceva s-a schimbat, imi spun, nu numai pe strazi, dar si pe fetele oamenilor, in felul lor de a merge si de a privi. Sunt oameni care au iesit pur si simplu pe strada, sa faca o baie de lumini colorate, ca si cum asta ar face parte din ritualul asteptarii marilor sarbatori. Strada respira un aer de bunavointa. De normalitate. Fetele romanilor nu mai par atat de umbrite de griji. Privirile lor nu mai coboara in pamant, ci urca spre cerul incendiat de lumini al orasului. Nu! Nu e doar o impresie. Oamenii de pe strada zambesc, se bucura sa fie impreuna, sa presimta sarbatoarea impreuna, in ciuda frigului si a grijilor. E ca si cum lumina aceasta splendida a strazii le-ar lumina sufletul, le-ar aprinde dorul de o sarbatoare adevarata. Nu, nu ma insala privirea. In Bucuresti se zambeste. Am sentimentul ciudat ca multimea aceasta ce curge pe marile bulevarde este unita de-o asteptare, de ceva important. O taina, poate, pe care as vrea s-o aflu, s-o "anchetez" intr-un reportaj. Ancheta despre o stare de spirit. Despre un inceput de speranta. Recapitulez in m
