In timp ce, la sfarsitul lunii septembrie, în urma alegerilor parlamentare din Germania, Joschka Fischer declara: capitolul rosu-verde scris de generatia mea a ajuns în mod irevocabil la sfarsit, o luna mai tarziu, de data aceasta în Franta, liderul UMP, Nicolas Sarkozy, în cadrul primei conventii ecologiste a partidului pe care îl conduce, îsi propunea sa integreze ecologia în proiectul politic al formatiunii sale. Dar, daca fostul ministru de Externe german se pregateste sa predea stafeta unei noi generatii de verzi (Tinerii trebuie sa scrie un nou capitol, afirma el), în cazul francezului se marcheaza o ruptura în traditia dreptei, prin asumarea deschisa a problematicii mediului ca o prioritate politica. Se naste însa întrebarea fundamentala: mesajul politic ecologist va ramane atasat (cu consecintele de rigoare) optiunilor ideologice fundamentale sau îsi va cauta un drum propriu de afirmare?
O confiscare din partea stangii si o indiferenta a dreptei
Spre deosebire de stanga, care a pus stapanire pe problematica mediului, în ultimul deceniu dreapta nu a reusit (dar nici nu a prea încercat).
Stanga a reactionat rapid si divers. A dezvoltat tendinte ecologiste care, în alianta cu segmente ale societatii civile (grupari antinucleare, pacifiste, feministe s.a.), s-au autonomizat treptat, generand partidele verzi, plasate în zona stanga a spectrului politic. Nu a lipsit nici instrumentalizarea ecologiei în favoarea luptelor sociale si a sperantelor (himerice!) ale revolutiei (mondiale!), lasand în umbra preocuparea rezolvarii specifice a crizei naturale. Catastrofismul ecologic a devenit astfel uneori o arma politica folosita nu atat pentru a trezi constiintele si a influenta comportamentele individuale pro natura, ci, mai degraba, spre a incita la revolta, a impulsiona miscari contestatare pentru care preocuparea ecologica se afla pe ultimu