Dacă v-aţi decis să citiţi rîndurile de mai jos, să ştiţi că aveţi de-a face cu un admirator necondiţionat al lui Mihai Măniuţiu şi cu un articol avortat. Unul deraiat, stupefiat şi confuz mai ceva ca suspinele bietului Mache Răzăchescu, a opta oară tradus în amor.

Să vă enumăr paşii care m-au împleticit pînă aici.

Cînd am întrebat-o pe Marina Constantinescu dacă România literară ar fi dispusă să-mi găzduiască o glosare pe marginea Festivalului Naţional de Teatru, eram - pe de o parte - furios pe nedreapta agresivitate a unor articole care, departe de a discuta calitatea spectacolelor, generalizau negativul, incriminînd lipsa... accesului marelui public în sală, pentru ca - de altă parte - să reitereze la fel de neîntemeiat şi hărţuitor eterna acuzaţie care însoţeşte de regulă, la noi, soluţia selecţionarului unic. Sigur că, marcaţi de-a pururi de pseudo-omniscienţa omnipotent-distructivă a lui Ceauşescu, am devenit alergici şi vehemenţi împotriva a tot ce va să zică vedere monocromă, voinţă monovalentă, opţiune şi decizie monomaniacală. Dar de aici şi pînă la a suspecta de malversaţiune absolut orice energie focalizantă, mai ales cînd aceasta a fost desemnată de către o instanţă colectivă să analizeze, să decidă şi să selecteze - este o cale lungă. Una parcursă pripit şi arţăgos numai de cîrcotaşii frustraţi, suspicioşi, care practică proiecţia compensatorie a propriilor fantasme în mintea selecţionarului sinucigaş.

După ce mi-am dat seama că o atare pledoarie în chiar gazeta la care lucrează Marina Constantinescu ar suna ca naiba, m-am gîndit să comentez comentariile din presa literară franceză despre binevenita carte a lui Régis Debray, Sur le pont d^Avignon, apărută pe 24 octombrie la Flammarion, unde bunul conservator trage o sfîntă salvă de artilerie la adresa ,dejecţiilor, abjecţiilor şi obscenităţilor" exfoliate ast