Sper să nu vă mint când susţin că peliculele asupra cărora vreau să zăbovesc (cu excepţia uneia) sunt noutăţi video şi DVD. Cel puţin le-am închiriat la preţul destinat filmelor de-abia sosite. Toate însă, nici o excepţie aici, mi se par remarcabile prin bizareria lor, dar şi prin faptul că sunt cumva "de graniţă", se întind către artă fără a ajunge acolo. Elementele lor, luate separat, provoacă şi intrigă, dar, luate per ansamblu, peliculele sunt mai puţin decât ar fi putut fi, tind să cred că din cauza unui defect structural. Dar acest fapt îl voi constata sau nu doar utilizând nişte instrumente ceva mai analitice decât prima impresie.
Să îi dau înainte cu Prins la înghesuială - a nu-ştiu-câta traducere bramburită şi neinspirată, care îţi taie jumătate din pofta de a merge la film pentru că sugerează o comedie imbecilă la care ţi-ar râde un singur neuron. Fireşte că nu e vorba de aşa ceva, ci de o peliculă britanică despre gangsteri, făcută de Matthew Vaughn, producătorul lui Guy Ritchie care s-a apucat de regie tocmai pentru că Ritchie a abandonat proiectul. Or, Vaughn se apleacă în stilul unui ceasornicar de modă veche tocmai asupra lucrurilor pe care Ritchie le-a neglijat. Soţul Madonnei vede lumea gangsterilor ca o "bulă" separată de restul lumii, în care personajele vor doar să facă bani şi să-şi vadă de viciile lor. Caricaturizarea e evidentă şi din ea decurg multe: accentul pe tramă, simplificarea personajelor şi implicit lipsa identificării spectatorului cu ele, şi nu în ultimul rând potenţialul comic al violenţei, exploatat la greu în ambele filme, în dauna periculozităţii. Viziunea lui Vaughn merge pe o cu totul altă idee, tipic britanică, de altfel: societatea e o prăjitură cu straturi (dixit titlul original), în care lumea gangsterilor reprezintă doar unul. Crema infractorilor e cea care reuşeşte, prin alipire - pecuniară, în primul râ