La treisprezece ani după publicare, Evangheliştii, piesa Alinei Mungiu, stârneşte scandal acolo unde nici prin cap nu ţi-ar fi trecut: la vârful Patriarhiei române şi al Bisericii Romano-Catolice din România. Într-o ciudată frăţietate, Teoctist Arăpaşu şi Ioan Robu au ieşit la atac cu o temă care, îşi închipuie susmenţionaţii, le este arendată în exclusivitate. Însă abordarea Alinei Mungiu nu este nici pe departe un atac la adresa creştinismului, nici o încercare de a batjocori figura centrală a acestei religii. Pur şi simplu, este o modalitate artistică de a vorbi într-un limbaj dezinhibat despre probleme şi idei care, de regulă, beneficiază de limbajul specializat al iniţiaţilor sau de cel tabuizant al credincioşilor.

Nu ştiu cu ce o fi mai mare blasfemia Alinei Mungiu-Pippidi decât aceea a lui Mel Gibson, care ne-a oferit într-o peliculă parcă filmată în abator imaginea unui Isus Hristos trecut prin maşina de tocat. Dacă aşa arată suferinţa în variantă hollywoodiană, de ce nu şi-ar permite şi Alina Mungiu un tratament textual ceva mai dezinhibat al unui proces de iniţiere filozofico-religioasă? Ca personaj istoric, ca mit religios, ca entitate metafizică nu-mi fac nici o emoţie pentru Isus: a rezistat El şi la atacuri cu adevărat brutale, la schisme şi vendete. O să privească îngăduitor şi la abordarea ludic-demitizantă a Alinei!

Problema reală e cu totul alta, şi e bine că înaltele feţe bisericeşti au ieşit, în fine, în prim-plan. Una din dramele societăţii româneşti o constituie faptul că preoţimea a fost, în ultimele decenii, o pătură de umili servanţi ai puterii. N-au crâncnit nici când li s-au dărâmat bisericile, nici când au fost obligaţi să toarne la Securitate, nici când partidul i-a transformat în penibilă anexă a deşănţatei propagande bolşevice. După 1990, într-o suspectă revărsare de religiozitate, preoţi cu onoarea pătată