Amara parabolă intitulată Intermitenţele morţii, romanul lui José Saramago apărut zilele acestea, nu face notă discordantă faţă de ultimele scrieri ale autorului: ca şi în Eseu asupra orbirii, o neverosimilă catastrofă modifică viaţa ţării întregi, scoţînd la suprafaţă tot ce este mai rău în fiinţa umană. De data aceasta, nu mai e vorba de o misterioasă boală ce provoacă orbirea, ci de un fapt care, în principiu, ar fi trebuit să reprezinte culmea fericirii generale: într-o anumită ţară, o dată cu ziua de 1 ianuarie, oamenii încetează brusc să mai moară. Pur şi simplu! Specializat în utopii negre, Saramago nu se dezminte nici acum, pentru că o ţară în care nimeni nu mai moare devine, încet dar sigur, iadul pe pămînt.
Din fericire, un mare scriitor nu poate uita că este mare scriitor nici în cele mai politizate circumstanţe. Ideologul şi pamfletarul Saramago, omniprezenţi, vor ceda treptat pasul prozatorului. Satirizarea bisericii, a mentalităţii cîştigului cu orice preţ, a clasei politice portugheze, a burgheziei privite global drept o entitate monstruoasă ocupă o bună parte a spaţiului romanesc. Dar nu pe tot. în zona rămasă liberă de ideologie, romancierul îşi face apariţia, reuşind să fie captivant.
De ce oare viziunea asupra societăţii de astăzi a dobîndit, în ultimele romane ale autorului, nuanţele unui nihilism pur? Dincolo de inevitabila bătrîneţe, care îi face pe majoritatea oamenilor să vadă totul în negru, José Saramago a avut ocazia să asiste la prăbuşirea regimului comunist în ţările europene. Şi astfel speranţele sale de o viaţă întreagă şi-au dovedit inconsistenţa. Din ,visul de aur" al omenirii, care era şi visul comunistului José Saramago, s-a ales deci praful. Asta te face să deteşti omenirea în bloc - să o deteşti pentru că n-a ştiut să aprecieze şi să păstreze comunismul! Umanitatea devine detestabilă, deoarece nu
