Muncitorii la negru veniti din provincie in Capitala pentru a castiga mai bine formeaza aici o "Spanie" la scara redusa. Cazati in baraci in conditii primitive, platiti pe luna cu mai putin decat diurna unui europarlamentar, "mesterii Manole" duc o viata de nomazi, din santier in santier.
Nea Gigi Fieraruâ, cum il stiu colegii de pe santier, imi face onorurile rezervatiei in care sta de aproape trei luni. De-o parte a perimetrului incercuit se ridica mandre si galbene viloaie pentru tineri. "Aneleu", zice nea Gigi cand il intreb cine l-a angajat pentru lucrarea asta. De partea cealalta - huidume de caramida rosie cu fiarele iesite pe la colturi, pe care misuna muncitori: zidari, zugravi, sudori. Pitite printre scanduri, sticle de plastic si tije lungi de fier, niste cocioabe lacatuite inseamna acasa pentru muncitorii de pe santier.
Veniti de prin judetul Olt, muncitorii la negru suporta lipsa apei calde si a curentului pentru a-si permite sa trimita familiei cea mai mare parte din cele 6 milioane pe care le primesc lunar. Sporuri nu iau. "Spor de rusine", face pe pezevenghiul nea Gigi.
BARACA DE SERVICIU. Nea Gigi deschide lacatul greu al cocioabei diforme si da la iveala o incapere neaerisita, cu iz de vizuina. Vreo zece paturi etajate din lemn colturos sunt locul de odihna. "Le-am facut cu mana noastra. Ei ne-au dat doar saltelele", spune barbatul de aproape 50 de ani cu fes gros si pantofi scalciati. Nu e fereastra - aerul, sau ce-o vrea sa iasa din camera, iese doar pe usa, intr-o rana. Iar lumina nu poate sa faca, pentru ca abia dupa ora cinci vine curentul. Nea Gigi e totusi cochet: are un pieptene pe marginea patului de la parter si un ciob de oglinda.
"Fierar-betonist" spune ca-i e meseria, treaba multa, fara carte de munca, dar ii place sa puna scheletele atator mandre case. Nea Gigi se asaza pe un butuc langa pat si povesteste cum
