Romanul F, apărut în 1969, consacră un scriitor în elita prozei noastre contemporane. Dumitru Radu Popescu mai publicase până atunci şase volume de nuvele, dintre care s-au detaşat Dor şi Duios Anastasia trecea, plus alte două romane. Dar un stil narativ nou şi o perspectivă epică originală se impun abia cu F, care deschide un ciclu epic, considerat până astăzi partea cea mai bună din întreaga creaţie, extrem de vastă, a scriitorului. Ciclul epic va fi extins cu alte patru romane, dar când e vorba de reprezentativitate axiologică şi performanţă estetică numai Vânătoarea regală (1973) îi face concurenţă romanului F. E, fără îndoială, un roman canonic, care poate fi aşezat printre cele mai bune zece-cincisprezece din toată literatura română contemporană, într-o lectură oricât de exigentă şi o selecţie oricât de severă.

Recitit astăzi, nu mi se pare că a pierdut nimic, chiar dacă sunt elemente care pot să-i dateze anumite detalii. Mihai Iovănel, unul dintre tinerii noştri critici de încredere, postfaţator al unei noi ediţii a romanului F, certifică rezistenţa lui în timp, numindu-l ,o carte impresionantă, o carte majoră, care ne poate reaminti, sau învăţa, acum când la modă sunt minimalismele şi pretextele romaneşti pentru nombrilism, că în spaţiul ficţiunii umanitatea noastră poate fi precizată mai profund decât în oricare altă parte". Circumstanţele, conexiunile sau intenţionalităţile oblice ale cărţii pot păli, dar rămâne revelaţia unei profunzimi umane, despre agresiunile istoriei care nasc monştri în conştiinţele tulburate de frica schimbării.

Forţând nota politică a cărţii, am putea-o considera deschizătoare de drum în seria romanelor obsedantului deceniu, acelea care fac un proces subtil al schimbărilor brutale din perioada stalinistă şi imediat post-stalinistă (deceniul şase) - o serie continuată de Păsările lui Al. Ivasiuc (1970),