Friedgard Thoma publica scrisorile dintre ea si Cioran sub forma unui mic roman epistolar, si devine admiratoarea critica a filozofului, careia, patimas, acesta, care isi facuse „din singuratate o religie“, ii marturisea: „in realitate m-am simtit intotdeauna singur, cu unele exceptii – dintre care cea mai ciudata este aceasta. Sinteti centrul vietii mele, zeita unuia ce nu crede in nimic, cea mai mare fericire si cea mai mare nenorocire pe care mi-a fost dat sa le intilnesc“.
Pe linga scrisorile propriu-zise, materia cartii se alcatuieste din insemnarile si glosele autoarei, care insotesc acest schimb epistolar. Din acestea aflam in primul rind cum a inceput totul: in 1979 autoarea citeste din opera lui Emil Cioran, accesibila in Germania doar unui cerc restrins. Si, inainte de a se hotari sa-i scrie lui Cioran, inainte ca acesta sa fi devenit pentru ea o „obsesie“ care se va transforma intr-o „prietenie intima“, autoarea marturiseste ca a „admirat cu neincredere“ aforismele. Procedind astfel, nu facea in fond decit sa urmeze sfatul pe care Cioran insusi i-l dadea: „sa nu ai incredere in cei care intorc spatele iubirii, ambitiei, societatii. Ei se vor razbuna pentru renuntarile lor.“ Discursul insolent al lui Cioran o determina sa-i scrie, dupa cum ea insasi marturiseste.
Prima epistola nu este reprodusa in cuprinsul cartii, dar continutul ei este povestit: scrisa in germana, aceasta este expediata spre sfirsitul anului 1981. La 6 februarie Cioran ii raspunde, si asa incepe o idila, s-o numim epistolara, care a durat aproape zece ani. Cred ca, indiferent de continutul uneori de-a dreptul socant al scrisorilor, lectura acestei carti este emotionanta si nu are nimic maculant, nu este o indiscretie si, cu atit mai putin, o impietate la adresa memoriei lui Cioran. Faptul ca autoarea nu este o capusa, care profita de numele lui Cioran pentru a
