Saptamana politica interna si externa culmineaza si se afunda in premisele si concluziile descurajante ale Consiliului European „de iarna", de la Bruxelles. E vorba de neintelegerile dintre europenii puternici si bogati, care, ca in cele mai bune familii, pornesc de la bani si dorinta de marire.

Englezii nu vor sa piarda un beneficiu pe care nu-l mai merita, adica 50 de miliarde de euro pana in 2013. Cadoul primit de la UE, de guvernul Thatcher, in 1984, in plina recesiune economica, nu-si mai are rostul azi, in Anglia succesului economic si social.

Francezii, care, fara sa fie cel mai important contribuabil la bugetul UE, incaseaza cele mai mari subsidii pentru agricultori, se pun de-a curmezisul. Canalul Manecii desparte din nou continentul taranilor conservatori sedentari de insula (inter)navigatorilor cu imaginatie.

Mai ramane sa citim la iesirile din coridorul unde se preling pasagerii avioanelor de la Paris, in aeroporturile londoneze, formula perfida a sfarsitului anilor ‘60: „We don’t speak French!".

Germania sta si asteapta. Intr-un fel, e de acord cu englezii, pentru ca plateste cel mai mult la bugetul comunitar, primeste mai putin pentru agricultura decat Franta si vrea o schimbare de macaz in mentalitatea capitalista, mai aproape de standardele anglo-saxone ale competitiei globale decat de cadrilul curtenitor al seductiei hexagonale.

Toti marii actori autodistribuiti in aceasta imposibila co-productie franco-germano-engleza gasesc alibiuri pioase, in numele celor multi si saraci. Anglia ar vea sa foloseasca banii luati de la gura beaujaule-ului si din buzunarele gaurite ale romano-bulgarilor, pentru educatie si stiinta, ceea ce ar fi bine pentru noi, dar, in viitor, si foarte rau, in prezent.

Franta isi apara modelul cultural, cu pretul imploziei, in numele unui dispret suveran pentru cei carora l