Din armata, toti liberatii vin acasa cu o poveste groasa despre spalatul veceurilor.

Am auzit de nenumarate ori intamplarea cu gradatul cel rau si recrutul indaratnic, cumintit prin cateva munci injositoare, si de fiecare data voiosia cam nelalocul ei a naratorilor m-a facut sa cred ca ea ascundea si o dureroasa nedumerire: de ce oare erau atat de ingeniosi gradatii, cand li se dadea ocazia sa fie lubrici? Spalatul veceurilor nu e nicaieri o sanctiune de regulament militar. A fost institutionalizata tacit de generatii de capetenii. Cele mici aplicand-o creativ, cele mari incurajand-o la fel de creativ, ca pe o contributie cazona la pedagogia nationala a latrinei. Tin minte ca in scoala de ofiteri de aviatie, unde am urmat vreo doi ani, sergentii isi disputau placerea de a veghea de aproape la felul in care pedepsitii isi duceau la capat corvoada, ca sa-i relateze apoi scenele mai savuroase din triviala cantare a closetelor locotenentului de pluton.

E foarte probabil ca in lume sa se fi publicat studii foarte serioase despre implinirea sufleteasca ce-o traiesc unii rigizi, cand au ingaduirea de a se scufunda in trivial. Nu-i vorba de jargoanele marcate de injuraturi ale pegrei, care si ele functioneaza ca un drog, care produc o senzatie continua de autoritate, de masculinitate aplaudata. E vorba de un tip de participare, de momentul in care paznicul de oameni e rasplatit pentru strictete in meserie cu libertatea de a dispune un ceas, doua cum pofteste de subordonati, intr-un loc anume si intr-o directie anume. Intr-un fel, accepta umilinta de a-l insoti pe soldat in latrina pentru scurta satisfactie de sef total. Aceiasi sergenti, care nu ne lasau sa scoatem un cuvant neintrebati, deveneau soldati ca toti soldatii cand ni se aliniau sa urinam pe sant, in pauza orelor de instructie. Iar cand ii apuca defecatia, se dedau la comentarii exagerat de camaraderes