Democratia artei

Cateva оntamplari "artistice" din ultima vreme mi-au confirmat ceea ce bagasem de seama mai demult: anume ca suntem pe cale sa devenim tara cu cea mai mare densitate de artisti pe kilometrul patrat. Orice ins care a deprins scris-cititul compune poezii, romane, piese de teatru. Si nu doar ca le compune, dar le si publica. Si nu doar ca le publica, dar оsi comanda carti de vizita pe care isi declara profesia de scriitor. Si nu doar ca tine sa risipeasca astfel eventualele confuzii, dar pretinde sa fie tratat оn consecinta, cu adica respectul cuvenit creatorilor de opere nemuritoare. Si nu doar ca оsi revendica dreptul la un tratament preferential, dar se uita foarte de sus la toti cei care au trudit secole de-a randul pe taramul literelor romanesti si оn special la beletristii contemporani cu oarecare renume, decretati оn bloc relicve ale unor timpuri defuncte, numai bune de pus оn spirt si de expus оntr-un muzeu. Asistam la o invazie a amatorismului, care nu se multumeste sa-si raspandeasca productiile prin tipar, dar forteaza pe toate caile recunoasterea publica. Iar orice оncercare de temperare a acestei porniri agresive prin invocarea unor criterii elementare de judecare valorica e taxata drept obtuzitate crasa ("Esti depasit, nene, nu pricepi nimic! – i-a aruncat оn obraz un june veleitar scriitorului care consimtise a-i citi productiile si se оngrozise de multimea ineptiilor din ele – Ar cam fi timpul sa te sinucizi.") si acoperita imediat cu un strat consistent de injurii.

Lucrurile se petrec aidoma si оn muzica, unde orice chitarist sau tobosar de cartier оsi face o trupa ca sa-si interpreteze "compozitiile" lipsite de o minima cunoastere a regulilor armoniei, si оn artele plastice, unde orice posesor de vopsele descopera cu entuziasm ca le poate оntinde cu pensula pe hartie ori pe panza, fiind –