În Romania privatizarea a început cu revolutia. Beneficiar unic a fost Ion Iliescu. A ramas domeniul sau exclusiv, aparat de Institutul Revolutiei Romane, pe care l-a fondat pentru a legitima istoriografic interpretarea sa asupra evenimentelor. Apoi, au privatizat comunismul. Beneficiari au fost nomenklatura si cadrele superioare ale Securitatii, care si-au împartit frateste tortul economiei nationale, firmele Securitatii si banii partidului unic. Acum, atat Emil Constantinescu, cat si Calin Popescu Tariceanu încearca sa privatizeze anticomunismul, primul pentru a reveni pe prima scena politica, al doilea pentru a-si consolida pozitiile în fata lui Traian Basescu. Demersurile lor sunt mai legate între ele decat par la prima vedere si se înscriu într-o campanie de discreditare a lui Basescu, coincidenta sau nu cu ofensiva unor grupuri de interese. Romania a avut un anticomunism viguros, care s-a nascut la 1918. A avut o ramura democratica, în cadrul partidelor istorice, care a pierit în puscarii si o alta în miscarea de extrema dreapta, care, partial, a fost recuperata dupa razboi, chiar de catre comunisti, carora li s-au alaturat mai multe grupari de legionari. Anticomunismul interbelic a murit odata cu sfarsitul rezistentei din munti. A urmat o lunga perioada de schizofrenie în care una se vorbea la bucatarie, si alta se aplauda. Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea sau Radu Filipescu au creat, prin opozitia lor, un context favorabil nasterii unui nou anticomunism. Însa, el s-a nascut abia în decembrie 1989, în momentul în care Iliescu l-a acuzat pe Ceausescu ca a întinat idealurile comunismului. Meritul istoric al anticomunismului este ca a împiedicat punerea integrala în opera a perestroikai în Romania. Anticomunismul de dupa comunism este o religie. Cartea ei de capatai este Proclamatia de la Timisoara. Anticomunismul îsi avea ratiunea de a exista atata timp