S-a ajuns ca farmaciile sa fie, in ultimul timp, un subiect de aprigi dispute si lungi polemici pur si simplu pentru ca, pe calea deschisa de liberalizarile asociate transformarilor politice si economice de dupa 1989, s-a pornit prost. Deschiderea domeniului pentru capitalul privat s-a facut pe baza Legii societatilor comerciale din 1990, fara sa se ia in considerare caracterul special al pietei medicamentelor. Cu toate ca au fost prevazute si intarite in timp reglementari privind desfasurarea activitatii din farmacii de catre specialisti in materie, capitalul implicat in domeniu si-a urmat traseul comercial, existand in momentul de fata nu numai farmacii ale farmacistilor, ci si farmacii apartinand unor proprietari din afara domeniului, care urmaresc fara echivoc profitul, gandind activitatea din farmacii mai putin ca un act sanitar, si mai mult ca un act comercial. Din momentul in care proprietari nefarmacisti au dezvoltat lanturi de farmacii, care au preluat treptat, treptat o cota tot mai importanta din piata, conflictul s-a declansat violent. De-o parte, “farmacistii”, adepti nedezmintiti si in general nenuantati ai ideii “farmacia farmacistilor”. De cealalta parte, “oamenii de afaceri”, adepti ai disjunctiei dintre proprietari (care pot fi farmacisti sau nu) si specialisti (singurii care pot opera in farmacii). Pozitiile partilor in disputa apar ireductibile, pentru ca sunt legate de abordarile de principiu, si nu de diversele aspecte concrete de aplicare. Aceasta, cu toate ca, dincolo de abordarile de principiu, incriminarile fiecarei parti la adresa celeilalte se concentreaza tocmai pe observatii neinterpretative din activitatea de zi cu zi a celor doua categorii de farmacii. Reprezentantii proprietarilor nefarmacisti de farmacii imputa “farmacistilor”, care ar dori in exclusivitate proprietatea farmaciilor, o anumita incompetenta manageriala, insuficienta ca