În timpul Revolutiei Franceze, stanga si dreapta, plecand de la o anumita situare a deputatilor în Conventie, s-au definit din punct de vedere politic. In peisajul politic de la sfarsitul sec. al XVIII-lea si de pe parcursul sec. al XIX-lea, stanga a creat dreapta: stanga s-a configurat ca un set de optiuni relativ nete, demarcate, iar toti cei care i s-au opus au fost considerati de dreapta. Prima stanga perfect structurata a fost stanga iacobina, care, în celebrul an 1793, în “anul teribil” simboliza disperarea si distrugerea la care ajunsese Franta în acel moment. Atunci s-a creat un fel de stanga, care seamana cu ceea ce va fi mai tarziu extrema stanga bolsevica, în timpul Revolutiei din Octombrie 1917, prefigurare a ceea ce va însemna mai tarziu comunismul. Ea va fi un partid, un grup mic, organizat, obsedat de ideea de complot, excluzandu-i pe toti ceilalti si instaurand pana la urma teroarea si crima. În timpul Revolutiei bolsevice, comunistii s-au revendicat în mod expres din iacobini, pentru ca sistemul partidului ramasese asemanator: un grup minoritar, restrans, obsedat de putere, specializat în eliminarea adversarilor, de preferinta în eliminarea lor fizica. Un mare istoric francez contemporan a facut o paralela interesanta între Robespierre si Lenin; Robespierre avea nebunia de a crede în tot ce spune, era un dement neduplicitar, pe cand comunistii n-au mai crezut în ceea ce spun si au organizat, prin Lenin, crima politica la nivel de masa. Cateva dintre cartile care au aparut în Franta în ultimii ani (traduse si de Humanitas) arunca o lumina cu totul particulara asupra acestei chestiuni a istoriei moderne. Ma refer mai ales la cartea lui Alain Besançon, Les origines intellectuelles du leninisme (1977), si, evident, la cartea lui François Furet, Penser la Révolution française. Continuitatea iacobinism-bolsevism a fost extrem de clar demonstrata în aceasta