Violenta de la televizor devine periodic inamicul public nr. 1. E mijlocul cel mai la indemana pentru a nu mai cauta adevaratele cauze ale agresiunilor de tot felul din scoli si ale cresterii violentei juvenile, in general. Nu vreau sa spal televiziunile de pacate. Ma voi intoarce imediat la ele, dar sa vedem mai intai daca modelul violentei pe care il adopta tinerii pentru a-si transa conflictele personale nu e mai usor de gasit in viata noastra cea de toate zilele. Dupa revolutia din ‘89, a crescut permisivitatea fortelor de ordine fata de actele de violenta, colective si individuale. O permisivitate provenita si din calcule politice la varf, nu numai din asa-numita pierdere de autoritate a fostilor militieni si a jandarmilor. La mineriada din ‘90 sau la bataile interetnice de la Tg. Mures, din primavara aceluiasi an, fortele de ordine au stralucit prin absenta, cand nu au dat o mana de ajutor deloc dezinteresat vreuneia dintre parti. Ani de zile, la noi, comportamentul banditesc de tip Miron Cozma a fost considerat un model de succes, cu atat mai mult cu cat stirile despre mineriadele lui faceau inconjurul lumii. Modelul haiducului sindical a fost incurajat de autoritati pana intr-atat, incat Cozma a batut toate recordurile in privinta aratarii muschilor personali in situatii conflictuale. Sa zicem insa ca Miron Cozma a fost un caz aparte, desi n-a fost. Pentru baietii de cartier de toate varstele, au existat si exista modele de reusita prin violenta de tip Fane Spoitoru, fratii Camataru si diversi alti lideri de clanuri locale, care, pana sa intre la cercetari, aveau relatii apropiate cu reprezentanti ai fortelor de ordine cu grade mari. Sa admitem, totusi, ca tanara generatie are suficient discernamant pentru a nu-si face chip cioplit din personalitatile lumii interlope. Dar copiii de colonei de politie si de judecatori, si de prefecti care au calcat si calca le