Despre evenimentele din decembrie ‘89 s-au scris si s-au spus multe, probabil in egala masura lucruri adevarate si neadevaruri. Din pacate, au mai ramas multe de spus.
Cert este ca acele zile au avut de toate: momente sublime, eroi, calai - dintre care unii s-au transformat mai apoi in eroi, iar eroii adevarati au fost dati uitarii. Pana la urma, a fost un lucru 100% romanesc.
La Oradea…
In 22 decembrie 1989, in jurul orei 14.00, imediat dupa incredibilul anunt facut de Mircea Dinescu la televiziune, „Dictatorul a fugit", o mana de barbati curajosi au ocupat cladirea Primariei, incepand sa strige „Jos comunismul!". Dupa cateva ore, in cladire erau deja cateva sute de oameni.
Alte cateva mii se adunasera in fata cladirii. In Oradea nu au fost „teroristi", nu a curs sange in decembrie `89. A lipsit pana si cuvenita, credem noi, „paruiala", care ar fi trebuit administrata liderilor comunisti ai judetului.
A fost, deci, o „revolutie" linistita, care s-a consumat, practic, in cladirea Primariei, unde membrii comitetelor FSN alese si realese se certau intre ei ca tiganii. Cati dintre cei care au obtinut „certificate de revolutionar" merita stima si respectul nostru, va ramane intotdeauna o chestiune extrem de discutabila.
Dupa 16 ani de la evenimentele din decembrie `89, revolutionarii sunt impartiti in prea multe tabere, fara sa aiba nimic comun cu revolutia in sine. Este o lupta rusinoasa de interese, nascuta din sangele adevaratilor eroi, impuscati de misteriosii „teroristi".
Ce a ramas din idealul putinilor curajosi din 1989 sunt doar cateva idei pe care unii (inca) le mai poarta in suflet, familii cernite si sarace, morminte paraginite. Dincolo de gardul ci
