1) Dintotdeauna cuvîntul s-a logodit cu sunetul. Cuvîntul însuşi, în zborul lui vorbit, devine sunet, iar sunetul, în aventurile lui vizuale sau sonore, îmbrăţişează cuvinte pe care le ocroteşte şi le livrează în deplinătatea semanticii lor originare. Uneori, prin atitudinea-i discretă, altruistă şi responsabilă, sunetul întăreşte cuvîntul, sporindu-i sensurile şi semnificaţiile ori congestionîndu-l în aşa măsură încît să poată atrage atenţia şi chiar să monopolizeze interesul, pentru ca apoi să umble liber, nestingherit de propriul reazem sonor. Alteori, expansiv ori intransigent, sunetul acoperă cuvîntul cu ţipătul lui strident, se răsteşte la acesta, obnubilîndu-i razele şi sclipirile, avînd, în acest fel, posibilitatea de a-l reduce la tăcere. Şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu o competiţie între cuvînt şi sunet, întrecere în care, conform unui principiu olimpic, important e nu să cîştigi, ci să participi. Astfel, indiferent de alonja, detenta sau fuleul participanţilor - fie ei adversari sau coechipieri -, sunetul şi cuvîntul, muzica şi textul trebuie să sape aceeaşi fîntînă ori să înalţe acelaşi edificiu, fiecare cu mijloacele sale, şi aici, odată în plus, scopul scuzînd într-o oarecare măsură mijloacele. 2) Liedul, chansonul sau songul, madrigalul, frottola, vilanella ori aria, romanţa, canţoneta şi genurile de divertisment, cantata şi oratoriul reprezintă specii ale muzicii cu text a căror paliere sonore morfologice şi sintactice tatonează modalităţile cele mai adecvate întru relevarea nuanţelor gîndirii şi sensibilităţii poetice. Mai mult, atunci cînd suntem în prezenţa unor produse artistice autotrofe, muzica şi textul devin inseparabile, întrucît ele coabitează într-o simbioză perfectă, intranzitivă. în vreme ce, atunci cînd muzica poate supravieţui textului (în ipostaza sacrificării acestuia), avem de-a face cu producţii artistice heter