Un timp circular, răsucindu-se într-un prezent perpetuu - pîinea noastră cea întru fiinţă dă-ne-o nouă azi. Greşalele noastre fac parte din experienţa noastră - un timp liniar iluzoriu, încărcat de spaime şi depresii ireversibile, care ne ucide grăbindu-ne şi scindîndu-ne între trecut şi viitor.

Aduc viitorul în prezent dimpreună cu cele mai îndepărtate amintiri, impregnate de miros de hîrite - cărţile, vrafurile de coli de scris şi ziare de acasă şi din birourile unde-şi cîştigă traiul părinţii mei, ziarişti, intelectuali cu veleităţi literare... Mă văd umblînd de-a buşilea printre hîrtiile dintre mama şi tata şi pe ei stînd printre perne la capetele unei dormeze, cu coli de scris şi crîmpeie de şpalturi pe nişte cărţi cartonate sprijinite pe genunchi, cu creioane şi stilouri scriind, corectînd, dictîndu-şi unul altuia... Pîinea noastră şi greşalele noastre, da, confesiunile autobiografice, mai ales cele scrise, cel mai adesea ajung să fie un bun comun. Am citit în urmă cu cîţiva ani ceva de acest gen aparţinînd celui mai în vogă scriitor român (Mircea Cărtărescu) care a avut un efect năucitor asupra mea: tatăl meu era ziarist, lucra la secţia de agricultură a ziarului ,Steagul Roşu"...

Tatăl meu, Leon Aldulescu a fost ziarist şi a lucrat la secţia de agricultură a ziarului ,Steagul Roşu". Acolo a cunoscut-o pe mama, care mai apoi... încă şi mai năucit citesc în Dicţionarul General al Scriitorilor Români scos de Academie: Radu Aldulescu, fiul lui Leon şi Silvia, muncitori... Nu cred că le-ar fi picat deloc bine părinţilor mei chestia asta, şi mai ales mamei, care a lucrat douăzeci şi ceva de ani prin redacţiile Editurii Academiei. Mi-a rămas de la ea o diplomă de merit oferită de respectiva instituţie, pe care scrie că a făcut parte din colectivul care a alcătuit prima ediţie a Dicţionarului Explicativ...

Prezentul perpetu