Cum tot se apropie sfârşitul anului, m-am decis să mai recuperez din filmele bune care au fost pe marile ecrane şi la TIFF, pe care nu le-am vizionat şi, în consecinţă, despre care nu am scris. Aşa că o să discut trei pelicule, care nu meritau neglijenţa anterior acordată.

Înainte să fi apucat să văd Pianista lui Michael Haneke, am fost întrebată dacă este un film postmodern. Acum pot să răspund: "da", spus cu toată gura. Este, pentru că aneantizează limita - mai exact ar fi mimesis-ul - dintre artă şi viaţă, şterge graniţa dintre arta cică înaltă şi cea populară amestecând sadomasochismul cu Schubert, plus că îşi bate capul de la o poştă cu Lacan şi Foucault (asta promit să detaliez) şi defamiliarizează la greu. Dacă feministele s-au plâns adesea că filmele îngroapă conexiunea dintre mamă şi fiică în favoarea promovării vechiului scenariu oedipian, Pianista scoate maternitatea de la naftalină. Dar exclusiv aspectele negative, deci mama e puţin cam falică - voila Lacan. Există la un moment dat chiar un cvartet de mame şi fiice, în care fiica mai în vârstă (pianista Erika Kohut interpretată de Isabelle Huppert) o terorizează în plină legitimitate pe cea mai tânără. Ca să fiu mai precisă: părinţii de sex feminin din acest film îndeplinesc o funcţie de supraego pentru fiice, fiind deloc protectoare, ba chiar castratoare - adjectiv prin care elucidez şi violul pe care pianista încearcă să îl comită asupra propriei mame - şi propagând senine acest model prin faptul că se consideră una cu fiinţa căreia i-au dat naştere. Vedeţi clenciul 22 aferent? Se traduce prin "nu am dreptul să-i fac rău altcuiva, dar îl am în privinţa fiicei mele, pentru că e parte integrantă din mine". Acum că fiicele intră pe piaţă deja tarate, care mai e rolul bărbaţilor? Dacă e să îl abordezi din perspectiva protagonistei, perspectivă care pare că se va repeta prin pianista pe car