Ca unul ce am consumat atîtea şi atîtea vernisaje - ale altora, ale mele - pot atesta existenţa unui specimen care, absentînd, ar face lipsit de sens însuşi momentul inaugural. Şi nu pentru că ar reprezenta ceva intrinsec acestuia, ci, pur şi simplu, l-ar goli de acel sclipici decorativ, fără de care totul ar părea prea scrobit, deci prea neadevărat.
Pe acest... om recent îl găsesc în haotica-mi fototecă şi, de cîte ori o frunzăresc pentru varii motive, dînd peste cîte o figură nicicînd identificată - inubliabilă însă - constatat că, vrînd-nevrînd, face parte, ce mai, din viaţa-mi publică. (Şi-n cea privată există asemenea flash-uri cu siluete ale căror conture au rămas intact memorate, nu şi la fel de decisive în perfidia lor de a-mi modifica traiectoria.)
Declanşatorul acestor cogitaţii orizontale (de pe patul atelierului) e o foarte recentă imagine t.v. de la tot atît de recentul bal de la Palat. Ei bine, din antrenul bănuit a fi fost unul impozant, nu? operatorul a prins, într-un gros-plan de carieră, doar silueta mov pufoasă, permanent ieşită de sub casca coafezei, inevitabila doamnă anonimă, prezentă, demenţial, la toate, absolut toate, momentele inaugurale. Ca şi cum steaua fixă a regescului bal ar fi fost ea, doamna (şi-n somn coafată).
La polul celălalt - nu însă departe, nici el, de omul recent - e o făptură care, aşa cum arată, n-ar lăsa impresia că ştie exact cînd sînt vernisajele. Ştie exact. Şi asta se vede după oportuna-i sacoşă, oricînd pregătită să facă faţă momentului. Ea, făptura, un fel de atemporală Pena Corcoduşa, aşteaptă cuviincios speech-ul inaugural, după care rade tot. Adică delicatesele puse la bătaie de expozant (şi familia adiacentă). Cînd sacoşa şi-a făcut plinul, Pena se opreşte la fiecare, dă mîna ca o lady ce este şi-o şterge.
Nu pot rezista a trece - contrapunctic - la...
