Am tot amânat să scriu despre publicistica lui Cristian Tudor Popescu, dintr-un motiv pe cât de încărcat afectiv, pe atât de uşor de înţeles. Opt ani comuni, plini, la ,Adevărul literar şi artistic", cu solidaritatea intelectuală, preţuirea reciprocă şi recunoştinţa datorată de tânărul cronicar înseamnă în fond, pentru acesta din urmă, o sporită dificultate. Căci critica impune, în primul rând, detaşare: afecţiunea, iubirea, gratitudinea şi alte sentimente frumoase, precum şi contrariile lor de pe versantul negativ, dispreţul, aversiunea, ura, nu au ce căuta aici. Citim şi evaluăm cărţi, nu oameni. Pe acest principiu disociativ se întemeiază critica de întâmpinare, şi cine nu îl poate asuma şi transforma în reflex cade, ca tânărul Tudor Vianu, în afara domeniului. Iar scrisul lui Cristian Tudor Popescu, departe de a uşura sarcina comentatorului, o supraîncarcă. E, practic, imposibil să rămâi indiferent când îi parcurgi textele, fie acestea socio-politice sau literare, ficţiuni speculative, comentarii de filme sau de întreceri sportive. Scrieri îşi subintitulează el volumul Libertatea urii, şi din chiar acest termen liminar se degajă o semnificaţie polemică. Autorului îi repugnă ideea de carte ca ,sarcofag al cuvintelor", monument de celuloză util numai grandomaniei celui care l-a ridicat. El răstoarnă cu sarcasm această perspectivă cantitativă asupra literaturii, propunând ca valoare alternativă scrisul intensiv. Într-o parte vedem Operele (grafiate cu o majusculă ironică), Academia, Pantheonul, tradiţia sedimentată şi aproape osificată, captivă în propriul discurs; din cealaltă auzim răgetele subculturii şi bâţâielile care umflă rating-ul. Unde vom găsi cuvântul ce exprimă adevărul? Şi care este forma în care el poate fi transmis?

Există câteva fragmente unde scriitorul îşi expune principiul configurator, acel credo din care se nasc biografiile şi