Mai recent, Andrei Serban, faimosul regizor roman stabilit in Statele Unite, se arata surprins de turnura luata de povestea ziaristilor romani eliberati din Irak - potential o poveste de succes, a intoarcerii de pe taramul mortii -, care a fost transformata, de fabrica locala de mistere, intr-o dilema jenanta, intr-o telenovela de prost gust, cu intriga incerta. Atat de puternica a fost emisia locala de semne de intrebare, incat si francezii, si americanii, si altii s-au molipsit de suspicionita atunci cand se refera la drama ziaristilor romani.

Dupa cate s-ar parea, am fost condamnati la exceptionalism. Am avut un comunism altfel, un lider comunist, pe Ceausescu, mai excentric decat ceilalti lideri comunisti est-europeni, o revolutie din 1989 diferita de celelalte piese ale dominoului, mai tenebroasa si mai sangeroasa, o ?democratie originala?, cu mineriade, violente interetnice si cu un Ion Iliescu pe post de Vaclav Havel.

Suntem diferiti, intr-adevar, si totusi bunul-simt spune ca nu putem fi atat de diferiti si de dubiosi pe cat credem si pe cat au ajuns si altii sa creada. E imposibil sa existe atata mister si atata mizerie pe cat aloca cativa vizionari volubili, pe posturile de televiziune, unor episoade fatalmente simple. De unde atatea tenebre?

Este clar, avem talentul masochist de a urati si a complica lucrurile pana la punctul in care ajungem sa nu mai credem in nimic, in care nimic nu ne mai emotioneaza, nu ne mai incanta si motiveaza. Mai exact, ne bucuram o clipa - de caderea lui Ceausescu, de rezultatele alegerilor, de eliberarea jurnalistilor - dupa care ne este rusine de entuziasmul si ?naivitatea? noastra. Totul este dubios, totul pute, exista o doza de insondabil pestilential in orice poveste simpla.

Nu suntem siguri de nimic si probabil nu putem insira zece adevaruri, convingeri, certitudini pe care sa punem