Valeriu Bârgău aparţine, evident, filonului rural al poeziei noastre. Filon foarte bogat, care a cunoscut o neîncetată evoluţie, de la barzii nostalgici şi revendicativi, care aduceau şi un decor etnografic, precum Coşbuc, Goga, Cotruş, G. Rotică, Beniuc, la grandioasa viziune cosmică a lui Blaga, precum o cupolă a întregii noastre poezii naţionale, trecînd prin caligrafia eseniană a unui Zaharia Stancu ori blagiană a unui Emil Giurgiuca şi ajugînd la neoexpresionismul tumultuos al unor şaizecişti precum Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituţ, George Alboiu, Mihai Elin. Ce presupune această ruralitate, ca un numitor comun al unei diversităţi frapante? Un simţ al concretului, o aderenţă sensibilă specifică la real, un amestec de senzaţii delicate şi aspre, precum pipăirea unor ţesături ori covoare produse la ţară. Ochiul şi degetul se plimbă pe o claviatură de sugestii plastice care evocă o lume tradiţională. Bucuria, o bucurie melancolică, e de-a surprinde exactităţile fantaste ce iau naştere la întîlnirea simţurilor cu reveria. Indiferent de unghiul conceptual, social ori estetic adoptat, poeţii din această categorie cultivă o gravitate a imaginii realului, bizuită pe un fond vital robust, pe un flux energetic al fiinţei care, chiar dacă se avîntă în speculaţii ori se înscrie în lărgimea orizontului, nu pierde din vedere raportul său cu stratul primar al percepţiilor. Aceste percepţii alcătuiesc substanţa din care se modelează metaforele. ,}ărănia" lui Valeriu Bârgău devine fabuloasă prin mijlocirea lor: ,Cerul învins/ Numai el, cel niciodată glorios/ Ştie trînta ciobănească şi lovitura fulgerătoare/ A baltagului/ Un şarpe lung cît toate zilele şi nopţile/ Creaţiei/ Se plimbă chinuit prin viscerele morate..." (Tabără de agrement). Sau: ,Din nou şi din nou/ Bulgări reci îmi înfierbîntă iarba de pe trup// Ai atins cu mîinile înfrîngerea pe care o sufăr/ Alu