Dezmembrarea unei cetati
Istoria comunei Cucuteni, din judetul Iasi, va vorbi in continuare despre vestigiile artei neolitice, graitor ilustrate prin obiectele ceramice faurite candva aici, dar va pastra tacere in privinta atitudinii manifestate de omul cucutenian in perioada moderna.
S-o luam in ordine: dupa '90, vorbindu-se cu-atata avant despre proprietate si despre noile relatii de productie, taranii din Cucuteni si-au propus sa-si treaca-n stapanire detaliata ceea ce pana atunci stapanisera la comun, mai bine zis stapanise statul, adica cetatea dacica, vechiul sit arheologic, binecunoscut noua tuturor.
Si - prin urmare - intr-o febra amintind de febra creativa a stramosilor olari - s-au pus pe impartit. Unii au luat piatra din zidul cetatii, ca sa-si faca beci, fantana sau gard de sa moara lumea de oftica. Altii au pus mana pe vasele minunat decorate, ca sa tina-n ele flori artificiale. Badea Bujdei, din capul satului, a apucat si el o oala bortoasa, numai buna pentru a bea din ea Vladimir, calutul lui, cand se-ntoarce ostenit de la camp sau de la iepusoare. Iar tata Rarita s-a ales c-o podoaba dacica, ideala ca belciug pentru Grigorita, purcelul ei, ce manifesta o tendinta accentuata spre deochere.
Fiecare se autoservea din cetatea dacica, de parca cine stie ce rege, barbos si ancestral, s-ar fi lasat cuprins de-un straniu imbold umanitar, si-ar fi declarat saptamana gratuitatii pentru supusii sai, deschizand larg portile si zicand: veniti de va serviti.
Cand bravul primar Mihai Tun a ajuns in goana la fata locului, mai sa faca atac: intr-o ordine perfecta, oamenii cucutenieni dezmembrau cetatea si-o carau acasa, piesa cu piesa, de parc-ar fi fost o masina uzata, adusa din Germania. Pe loc aveau loc trocuri grele, gen: bre nepoate, na-ti o oala, ca am doua, da-mi un bloc de piatra, ca-mi trebe la grajd.
Cu
