Este un fapt unanim recunoscut, căderea regimului comunist a dus, printre altele, la o reorientare a publicului de carte către formele literare ale autenticităţii (cvasi-)nude. Dacă pînă în 1989, la noi, romanul era rege (în condiţiile existenţei unui regim paranoic, oricînd dispus să vadă în orice nuanţă critică un atentat la propria-i legitimitate, slujit cu exces de zel de funcţionari mai catolici decît papa, singura defulare publică era cea oferită de ficţiune, transformată adesea într-un joc de-a şoarecele şi pisica între autor şi cenzorii cărţii sale), în explozia informaţională şi graba din societatea românească postcomunistă, prea puţini au mai găsit dispoziţia să caute adevărul în parabole şi metafore. Interesul publicului s-a orientat spre comunicarea directă cu gîndurile unui autor, adesea nemediată artistic, pe care o făceau posibilă jurnalele, volumele de memorialistică şi cărţile de corespondenţă.

Ce urmăreşte un devorator de literatură memorialistică? El îşi poate dori să înţeleagă specificitatea unei epoci (uşor de reconstituit din întîmplările cotidiene şi meditaţiile asupra realităţii politice, sociale, economice, culturale, consemnate într-un jurnal). Apoi, în cazul unor personalităţi ale vieţii culturale sau ştiinţifice este interesant de ştiut care a fost momentul marii revelaţii, declicul decisiv care a deschis personalităţii respective calea spre domeniul care i-a adus celebritatea. O carte de memorialistică poate fi citită şi ca un manual al reuşitei în viaţă sau într-un domeniu de activitate. La nivelul cel mai superficial, literatura memorialistică poate fi depozitara unor savuroase colecţii de bîrfe şi indiscreţii picante (amorurile extraconjugale ale unor oameni care au marcat epoca, laşităţi, situaţii penibile, beţii, scandaluri, toate menite să schimbe imaginea celor care nu se mai află în graţiile autorului). În