Asteptarea, stare de spirit proprie speciei noastre inzestrate chipurile cu ratiune, a avut intotdeauna o latura metafizica. Aceea care ramine invizibila... Termenul final, capatul. Cu alte cuvinte, omul se stie muritor, dar nu e sigur suta la suta. Asa ca asteapta... sa vada ce se intimpla.
In opera lui Patrick Lapeyre tema aceasta e recurenta. O descoperim, declinata in diferite registre, inca din primul sau roman, Corpuri inflamabile, aparut tot la P.O.L. In acest roman, Pierre, personajul principal, actor cind are timp de pierdut, asteapta ca regizorul sa indrepte si spre el camera, care pina atunci parea sa-l evite ori chiar sa fuga de el.
E vorba de un film de spionaj, iar pe el il cheama Perceval. Peste citva timp, il regasim slujbas intr-o banca din Londra, in asteptarea lui Martine de care nu suporta sa fie despartit nici macar o secunda. Dar viata toata e un film de spionaj. Spionezi sau esti spionat, traiesti sub ochiul unei camere ori sub privirile celor din jur. Cineva e cu ochii pe tine. Probabil ca in felul acesta a aparut ideea de lume de dincolo.
Ce e Dumnezeu, daca nu un ochi! Si de ce nu ochiul unui regizor care te mina de la spate. Cel putin ai impresia sau vrei s-o ai... Caci nu ti-e usor sa accepti ca esti singur cuc si nimeni nu te baga in seama.
Barbat singur cauta o fiinta-sora!... Asta da Omul-sora*, ultimul roman al lui Patrick Lapeyre. Se poate intimpla ca in timpul copilariei sa crezi ca esti inconjurat de oameni care nu au altceva de facut decit sa se ocupe de tine. Si sora ta? Fiinta asta care se iveste la un moment dat, nu se stie de unde... Ce rol are?
Memoria serveste a ne furniza tot felul de pretexte pentru asteptare, pentru aceasta activitate discreta care poate umple o viata… Pretexte care devin adevarate obsesii. Alex Cooper, personajul acestui ultim roman, nu poate sa uite o dupa-ami
