ALEGORIE DE CRACIUN Erau vremuri cand cerurile se deschideau, cele vechi si cele noi, cand vantul de pe munte ne cuprindea pe toti laolalta. Era pe cand fata cea mica a babei coborase in putul adanc in care isi scapase ghemul de lana si, scuturand cojoacele Dochiei, aduse zapada in lume. Atunci, cele de deasupra si cele de dedesubt se intalneau aici, printre noi, iar cei de dinaintea noastra isi intindeau degetele de iarba ascunse sub omat si ne mangaiau pe talpi.
Berbecul intreg, cu blana neatinsa, invelit in lut, trosneste in groapa cu jaratic, pregatit pentru protap. Cu un tarus, bucatarul aduna mai bine spuza peste animalul sacrificat. Cetasii, stransi dupa prietenie si insotiti prin invoiala, stau adunati de-jur-imprejurul gropii inrosite de lumina. Ei nu vor tine post.
Pamantul ars cade, luand cu sine pielea arsa si dezvelind carnea rosie, aproape coapta. Proptita in coarne de lemn, vergeaua de fier tine deasupra flacarii iuti berbecul din care fiecare isi taie dupa trebuinta. In cani de lut vinul isi afla sorocul.
Adunati cu patru saptamani inainte, in ulita, se socotira cum sa faca ceata. Isi cautara gazda. Baura aldamasul si facura tocmeala: o zi de coasa la vara, lemne de fag pentru foc si vin. La adapostul noptii ficiorii fac turca. Cu cioc de lemn si blanuri de iepure, in varf coarne de tap salbatic impodobite cu bracina si clopotele, un ficior o imbraca sa se poata coase panzele colorate in jurul sau. Materialul l-au adus ei si e facut din carpele si bracinele pe care le-au cerut de la fete. Tot acum, inainte de Craciun, se aduna ca sa invete colinde. Apoi fura lemne din padure, ca asa-i lasatuâ, si le duc la gazda. Nu le face nimeni nimic. Asa e obiceiul.
PRIMARUL FICIORILOR. Cu caii inhamati de cu seara la sanie sau car, merg prin sat sa ia de la fiecare ficior cate doua vedre si jumatate de vin. Acum, cu toate gata, veni soro
