Poezia romaneasca nu are de mult aerul unei domnisoare de pension, nici chiar al unui domnisor tragic invesmintat in negru ce se va fi sinucis citind Suferintele tinarului Werther. Dar sa nu se creada, cu toate astea, ca poezia romaneasca, cea din anii ’80 incoace – sau macar cea de dupa 1990 –, este o gagica din generatia pro, cool, avida de spectacol si lipsita de prejudecati. Prefer ideea unei rupturi in continuitate ideii unei continue rupturi, atunci cind vine vorba despre sintagmele istoriei literare, cu toate ca ultima vinde mai bine decit prima. Asadar, nu voi spune ca noua colectie lansata de Editura Cartea Romaneasca (powered by Polirom) promoveaza o poezie care nu s-a mai vazut sau citit pina acum la noi in tara. Tocmai, poezia celor 4 tineri plus 1 („tinarul“, dar consacratul Emil Brumaru) nu este tocmai inedita – doar unui neofit ar putea sa-i para astfel.
Doi dintre cei patru tineri – nici unul debutant – au descins din mantaua cenaclului de la Litere al lui Marius Ianus (sau macar au trecut pe acolo), pe vremea cind poetul astazi pensionat era, la numai 25 de ani, conducator de cenaclu si vinator de scandaluri: Elena Vladareanu si Razvan Tupa, ultimul dintre ei autodeclarat multa vreme fracturist, raliat adica manifestului „fracturist“ lansat de Dumitru Crudu si Marius Ianus.
Fiecare a invatat aici cite ceva: poeta si-a descoperit feminitatea revendicativa, legaturile dintre eul intim si cel social, amindoi impetuosi, amindoi energici, avind mereu „ceva de spus“. Poetul a vazut in Ianus un deschizator de drumuri in ceea ce priveste actiunea poetica/politica de urmat si a realizat la timp directia pe care ar putea-o apuca poezia romaneasca post-optzecista: nu revenire la metafizica, ci investirea imanentului cotidian cu o subiectivitate „transcendentala“ cvasi-mistica, pe cit de fina, pe atit de insistenta in prozelitismul ei.
