Scurta istorie introductiva: vine Festivalul National de Teatru, trece Festivalul National de Teatru; revista noastra ii cere un articol despre eveniment criticului Cristina Rusiecki, ea il scrie, noi il publicam. Doua saptamini mai tirziu, in numarul 49/2005 al Romaniei literare, Dan C. Mihailescu, critic literar cu opinii teatrale radicale, publica sub titlul La placerea inveninata. Insemnari de spectator ultragiat un comentariu pe drept cuvint inveninat despre ceea ce el considera a fi un „articol avortat“ (evident, e vorba de cel al Cristinei Rusiecki, careia ii reproseaza lucruri urite ca obtuzitatea fata de valorile clasicizate, atasamentul necritic si neconditionat la estetica teatrala a corectitudinii politice si, mai ales, cele citeva aprecieri legate de Woyzeck-ul lui Mihai Maniutiu: „un articol de un reductionism, un partizanat, o vehementa pentru mize false din start si de-o rea vointa stupefianta...“).
Iar eu voi continua aceasta polemica (ea avea toate sansele sa moara linistita sau nici sa nu se nasca daca, uimitor – nu-i asa? – pentru o cultura a monadelor, dl Mihailescu n-ar citi Observatorul..., iar noi, Romania literara...) din solidaritate cu Cristina Rusiecki si, mai ales, fiindca Dan C. Mihailescu nu scrie numai despre un articol de revista...
Sa-ncepem cu o mica paranteza, pe care doritorii de scandal o pot foarte usor sari, in cautarea pasajelor mai savuroase.
Calitatea de editor – in sensul „occidental“ al termenului, substituit la noi de mai ambiguul redactor – iti dezvolta la un moment dat o glanda speciala, foarte sensibila fata de calitatile literare ale textelor scrise de altii. O glanda care, in cazul meu, a tresarit de incintare citind comentariul din Romania literara, un comentariu ale carui virtuti discursive sint remarcabile, e un text savuros, direct si patimas, fara a da in dezechilibrele personalismului
