După Ovid Densuşianu, Alexandru Graur şi Alexandru Rosetti, apelativul Crăciun derivă din creatio, care în latină înseamnă naştere. Crăciun, în afara graniţelor etnice româneşti, nu se găseşte decât la slavii din imediata vecinătate cu românii (la bulgari, ucraineni, cehi şi la slovaci) şi la unguri. |n apusul Europei, Crăciunul, dată care marca începutul anului (şi care, începând din secolul al IV-lea, era şi sărbătoarea naşterii lui Hristos), prilejuia – o dată cu tăierea porcului – petreceri populare care ţineau o săptămână, cu cântece, dansuri, jocuri de noroc, spectacole religioase-liturgice în oraşe şi jocuri de îndemânare.

Crăciunul, la origine, este o sărbătoare păgână din timpul solstiţiului de iarnă, consacrată Soarelui. Există mai multe teorii în ce priveşte dezvăluirea sensului mitologic şi etimologic al Crăciunului. Una dintre acestea susţine că a reprezentat numele Soarelui în una din vechile limbi preromâne, chipul lui Crăciun fiind ridicat din aceste considerente la rang de zeu ori semizeu. Colindele care se cântă de Crăciun nu ar fi altceva, din această perspectivă, decât nişte reminiscenţe ale imnurilor străvechi dedicate astrului zilei.

Lumina lumii

Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost stabilită de către biserica creştină ca sărbătoare aparte, la 25 decembrie, tocmai în perioada de maximă înflorire a mithraismului în Imperiul roman. Adusă de legiunile romane din Orient, religia lui Mithra (zeul iranian al soarelui, ce avea rădăcini vedice), a invadat într-un timp relativ scurt toată lumea romană, ajungând să-şi facă cel mai mare număr de aderenţi, astfel încât sărbătoarea acestui zeu, ca zi de naştere, a fost definitiv fixată în calendarul roman (către sfârşitul secolului al III-lea) la 25 decembrie.

După afirmaţiile papei Iuliu I, Crăciunul a fost sărbătorit pentru prima dată în Roma în jurul anului 337 şi de aici s-a r