Click pentru imaginea marita(Foto: )
Pe 21 decembrie 1989, Luminita Misan s-a dus la sora ei, Doina. Au baut cafea impreuna. De afara se auzea lumea scandind "Jos Ceausescu". Asa ca, au iesit. S-au dus "la revolutie".
Blocul miroase a umezeala. Pe casa scarilor oamenii si-au pus muscate, alte flori triste. Pe aici au urcat si coborit fetele Misan de atitea si atitea ori... In acea seara de 21 decembrie 1989, Luminita Misan cobora pentru ultima data. A fost impuscata de militarii din dispozitivul condus de maiorul Ioan Cocan. In spate.
Glontul i-a iesit prin piept. A mai trait suficient cat sa-si dea seama ca va muri. Doina a scapat cu viata. "Acum, dupa 16 ani, daca ar fi sa vina, sa intre, sa bea cafea... as merge... As merge iarasi. Dar numai cu ea", spune Doina Misan, respirand cu greu.
O tulbura sa vorbeasca despre cele intamplate atunci. Oricat de tare s-ar tine, tot i se umezesc nitel ochii. Tot ii tremura putin vocea. In fond, nici blocul nu s-a schimbat prea mult, nici camera in care stam. Aceleasi flori, aceleasi trepte, aici sus acelasi dulap, aceeasi masa... Doar ca e mai pustiu acum.
Luminita avea 21 de ani in 1989. Lucra la "Arta jucariilor". Era plina de viata si de sperante. Ca orice fata de 21 de ani. "Lasa, tu, ca nu se intampla nimic, ca doara n-o sa ne omoare acuma", a zis, intrand de pe balcon.
Camera in care stam e minuscula si mai adaposteste amintiri ale unor vremi mai bune. Jucarii, cateva papusi, chiar si cateva fotografii cu sora mai mica a Doinei.
In rest, un certificat de erou martir, cu litere cenusii lasate de o masina de scris, doua medalii, o fotografie de cand Luminita era eleva, o poza de pe sonetul de absolvire... Nu mare lucru. Au ramas, in schimb, amintirile. Rele, chinuitoare, sacaitoare.
