Am calatorit si eu, de curand, cu un tramvai numit Popescu. Fara oameni cu probleme - de sanatate mintala, de igiena, de atitudine -, fara cersetori sau vanzatori de ziare. Si fara bilet.
La coborare, mi-am dat seama cata nevoie aveam de o astfel de calatorie. Pentru ca, de fapt, "Un tramvai numit Popescu" - despre care s-a scris mult, in ultimul an - nu este un mijloc de transport obisnuit, ci un spectacol de teatru comunitar dupa opera poetului Cristian Popescu, desfasurat intr-un spatiu neconventional. Scenariul si regia sunt semnate de Gavriil Pinte.
Dincolo de spectacolul, in mare parte sumbru, pe care ti-l ofera un Bucuresti periferic - de la Kilometrul 0 pana la marginea orasului si inapoi -, ai privilegiul unic de a beneficia, timp de mai bine de o ora, de mirajul poetic din opera autorului disparut dintre noi, in 1996, la varsta de 36 de ani.
"Il numesc spectacol comunitar", motiveaza Gavriil Pinte, "pentru ca se joaca intr-un tramvai care se plimba prin oras, si are mai multe straturi de teatralitate. In primul rand sunt actorii -
Mihai Marinescu, Liliana Pana, Silvia Codreanu, Bogdana Darie, Anne - Marie Ziegler, Simona Popescu, Adrian Anghel, Catalin Panaite si Gheorghe Draghici, - care interpreteaza niste personaje din opera autobiografica a autorului.
Apoi sunt calatorii care urca in tramvaiul cu numarul 26, in care circula 26 de oameni, apoi sunt cei dinafara tramvaiului, ce aud franturi din spectacol.
Spectatorul din tramvai vede actorii care joaca, dar vede si publicul care e pe trotuar, pe strazi, la geamurile magazinelor, ale blocurilor. In acelasi timp, cei de pe pe trotuar vad actorii, dar vad si publicul din tramvai.
Publicul din tramvai joaca pentru cei din afara tramvaiului, asa cum cei din afara tramvaiului sunt, pentru publicul din tramvai, niste actori care joaca. Cred ca ideea asta este propri
