Într-un vagon de metrou a intrat o femeie cu o fetiţă de mînă. De gîtul mamei atîrna un carton pe care scria: "Muritori de foame. Ajutaţi-ne...." şi aşa mai departe. Pînă aici, nimic special. Ambele aveau însă în mîini cîte o banană mîncată pe jumătate. Mama avea un fîş roz electric, iar fetiţa purta adidaşi cu trei dungi. Se vedea totuşi că sînt amărîte. Nu aveau succes mai mic sau mai mare decît alţi cerşetori. Dar lucrurile sînt foarte relative... Cîţi dintre noi ne-am considerat muritori de foame înainte de 1989, deşi nu mîncam banane aproape niciodată? Nici măcar nomenclaturiştii nu erau mai răsfăţaţi cu bananele. Cît despre copiii obişnuiţi, am aflat cu oarecare surprindere, că unii din provincie sau din zonele rurale nici n-au văzut aşa ceva pînă la Revoluţie. Alţii au văzut, dar n-au gustat. Cînd "se băgau" banane la alimentară înainte de "Sărbătorile de iarnă" era motiv să pleci de la serviciu pentru a te aşeza la coadă. Şefii înţelegeau. Se cumpărau chiar şi banane verzi. Se puneau "la copt" într-un loc mai cald din casă, învelite în ziar. Mîncatul lor era un adevărat ritual. De fapt, întreaga masă de Crăciun era, pe vremea comunismului, un alt fel de ritual decît astăzi. Erai fericit cînd reuşeai să aduni pe masă cît mai multe din bucatele tradiţionale. Le mîncai cu conştiinţa că sînt probabil cele mai mari bunătăţi pe care le vei gusta, cel puţin pînă la Paşti. Magia discretului Moş Crăciun cel interzis (uzurpat de Moş Gerilă - siberianul) şi pe care copiii nici nu-l vedeau (decît cel mult vînzînd loz în plic) era diferită de magia de astăzi a mulţilor Moşi Crăciuni de la serviciul mamei, al tatălui, de la grădiniţă sau care vin acasă cu nenumărate cadouri. Nu mai trebuie să-i explici copilului de ce nu trebuie să vorbească la şcoală despre Moş Crăciun şi de ce nu trebuie să-i zică acasă Moş Gerilă. Trebuie să-i explici însă de ce sînt mai mulţi şi care d