"Dragă Stefano, Se apropie Crăciunul şi curînd magazinele din centru vor fi pline de taţi foarte entuziasmaţi care o să joace comedia generozităţii anuale - ei care au aşteptat cu bucurie ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextînd că sînt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi şi ping-pongul de interior. Eu o să stau şi-o să mă uit, pentru că anul acesta încă nu este rîndul meu, tu eşti prea mic, iar jucăriile Montessori nu mă amuză din cale-afară, poate pentru că nu-mi vine să le bag în gură, chiar dacă pe etichetă scrie că n-o să le înghit..." (Umberto Eco, Jurnal sumar) Eficienţa sau mai degrabă eficacitatea constă în moşcrăciunizarea total(itar)ă. De la vînzătorii de la supermarket, pînă la măcelarii din piaţa Matache şi de la ecranul televizorului, pînă la panourile publicitare totul îmbracă haina lui Moş Crăciun. Eficienţa cu care se împrăştie peste tot îl depăşeşte şi pe Che Guevara, despre care auzeam la un moment dat că este icon-ul cel mai popular din lume, mai popular chiar decît Iisus. Moş Crăciun îl bate pe El Che. Şi cred că îi face o concurenţă puternică şi lui Paulo Coelho. Asta dacă nu-şi dau mîna sub dedicaţiile deştepte pe traseul Moş-Crăciun-intră-în-librărie-cumpără-o-carte-şi-o-face-cadou-cu-un-zîmbet-spiritual. Moşcrăciunizarea începe de la an la an din ce în ce mai devreme. Anul acesta a început într-o dimineaţă de la mijlocul lui noiembrie, pe la 7, cînd încă nu reuşeam să deschid ochii să plec la serviciu. O reclamă. Nu mai ştiu despre ce era. Oricum vreo cinci minute am rămas buimac fără vreun reper temporal foarte exact, cu nişte clopoţei zornăindu-mi în minte. Moşcrăciunizarea se termină tîrziu, pe la jumătatea lui ianuarie, dar nu de tot, pentru că sînt o grămadă de ambalaje stigmatizate cu faţa batrînelului gras, roşu în obraji şi cu căciuliţa penibilutză. Am zis căciulitză?