Nu toate valorile pe care ne întemeiem viaţa sînt argumentabile. Aş spune chiar că neargumentabile sînt tocmai valorile cardinale, cele care nu ne parvin prin educaţie, ci prin cutumă, cele a căror încălcare se amendează, de regulă, prin expresii vagi, de genul "nu se cade", "nu şade bine", "nu se cuvine", "nu e frumos". Se poate dovedi, cvasi-geometric, de ce, într-o comunitate, e bine să respecţi legile. Dar nu se poate dovedi, cu aceeaşi rigoare, de ce e bine să fii generos sau cordial sau respectuos. Se poate demonstra de ce furtul şi omuciderea sînt transgresiuni inadmisibile. E imposibil de demonstrat de ce trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Pentru a reuşi, trebuie să recurgi la alte nedemonstrabile, cum ar fi sentimentele, bunul-gust sau transcendenţa. Argumentabilul e materia primă a pedagogiei. Neargumentabilul e teritoriul discret şi atemporal al cuviinţei. De o parte - "cei şapte ani de-acasă", de cealaltă - mai multe milenii de experienţă comunitară, adică de umanitate. Or, se întîmplă un lucru curios: mai toată lumea admite că educaţia e ceva bun (chiar dacă principiile şi metodele ei variază), dar nu e subînţeles că buna-cuviinţă e, în sine, valabilă. Neargumentabilului i se poate oricînd opune un tumultuos "de ce nu?", înţeles ca expresie a libertăţii. A cultiva imprevizibilul, a reacţiona neconvenţional, a trăi insurgent, pitoresc şi provocator - iată o "regulă" mult mai simpatică decît cuminţenia. Dacă acest furor al neconformităţii e un mod de a trăi "autentic", un mod de a demola rutina şi ideile gata-făcute, el are o reală - şi subtilă - legitimitate. Dar dacă e simplă zvăpăială, sentiment al unei infinite îndreptăţiri, gesticulaţie estetizantă - avem de a face cu o pernicioasă apologie a arbitrarului, dacă nu cu o simplă obrăznicie. Buna-cuviinţă e - inargumentabil - utilă şi în detaliul zilnic, şi în marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, în ori