Iniţial n-a existat nici un Moş Crăciun. Trecerea dintre ani era marcată cu vreascuri aprinse, cu roţi de foc rostogolite de pe dealuri şi cu cîte o buturugă care trosnea magic, pe tipsia celei mai lungi nopţi a anului. Potrivit credinţelor legate de noaptea solstiţiului de iarnă, momentul era "naşpa" pentru viitorul lumii şi al soarelui care trebuia ajutat cu focuri aprinse şi priveghi pentru a-şi recăpăta "vitalitatea". Prin secolul III, în Imperiul roman, la 25 decembrie se sărbătorea Dies natalis Solis invicti, ziua naşterii Soarelui neînvins, personificat de Mitra, zeu persan al soarelui şi luminii. Din secolul IV, odată cu oficializarea creştinismului în Imperiul roman, se va fixa data naşterii lui Christos (lat. Natalis Christi) la 25 decembrie, fără să fie bazată pe o atestare istorică, ci doar pe misionarism strategic. De aici şi numele noii sărbători solstiţiale: it. Natale, fr. Noël. În 429, Iustinian decretează această zi ca sărbătoare a Imperiului roman, cînd avea loc comemorarea rituală a naşterii lui Iisus prin participarea la sfînta liturghie. La unele popoare, denumirea sărbătorii va încorpora ideea de slujbă religioasă (latinul missa) prăznuind Naşterea. În Anglia, Augustin de Canterbury introduce sărbătoarea Crăciunului în 604 numită Christ mass day, de unde şi cunoscutul Merry Christmas! Cu aceeaşi semnificaţie, olandezul Kerkmisse se află la originea cuvîntului "chermeză", petrecere publică, venit la noi din francezul kermesse. Înţelesurile cuvîntului "Crăciun" pe care acum îl folosim cu atîta nonşalanţă, au produs multă bătaie de cap filologilor. Hasdeu lega denumirea de adjectivul latin crastinus (de mîine), accentuînd ideea ajunului sărbătorii şi magia lui "ceea ce se va petrece mîine". Ovid Densusianu îl deriva din lat. Creatio (creaţie, naştere), naşterea lui Christos fiind echivalată cu naşterea şi înnoirea timpului. Problema este că sărbăt