Deşi ar fi trebuit s-o fac încă din vară, la vremea ei, nu cred că sînt deplasat dacă, în penultima săptămînă a anului 2005, sărbătoresc 100 de ani de cînd Caragiale i-a trimis din Berlin (joi, 7/20 iulie 1905) amicului său Alecu Urechia, la Bucureşti, ceea ce el, cu perfidia-i mortală, numea "prea lunga trista mea scrisoare", rugîndu-l "sub secret de jurămînt numa-ntre noi să rămînă". Pe dracu', cum să rămînă "între noi" un asemenea text de bază în ale caragialismului? Bine că nu s-a pierdut, bine că n-a rămas între ei... Ca să intru dans le vif du sujet (staţi blînzi, scrisoarea abundă în franţuzisme...), Caragiale îi povesteşte pe larg celui din Bucureşti vizita la Berlin a preabunului lor amic comun Barbu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitorul de mare renume naţional, autorul Apusului de soare fără de care nici un român trecut prin şcoală şi pe la teatru nu-l poate cuprinde pe Ştefan cel Mare, nuvelistul exemplar care ne-a dat Hagi Tudose şi Sultănica fără de care, cel puţin pe vremuri, nu te puteai prezenta la bacalaureat, povestaşul care a scris Bunicul, Bunica, citate pe bune în numărul cu această temă al Dilemei vechi. Timp de 4 zile - joi, vineri plus week-end-ul - Barbu francofonul şi germanofobul bate Berlinul şi împrejurimile însoţit de Iancu (căci erau la pertu...) în calitate de european desăvîrşit. Acesta e conflictul de la bun început, încă de cînd urcaseră, la Breslau, în vagonul-restaurant şi berea se dovedise, pentru Barbu, "iar caldă"... "Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil" şi tot, tot ce urmează acestui enunţ al situaţiunii este o vijelie de momente ale văzului, auzului şi scrisului caragialian aflat în ziua de graţie a unei năpraznice inspiraţii. Barbu la frizer, la Meister Mezentin, unde răcneşte