anticronică de bilanţ Cronica literară este o specie irefutabilă în revistele literare. Cărţile se scriu ca să fie cronicate, recenzate, prezentate. Din recenzii, cronici, articole "cu suport" se fac cărţi care, la rîndul lor, sînt recenzate. Nu de oricine. Circulaţia cronicii în cultură pare - îndeosebi în revistele literare - la fel de indiscutabilă ca cea a oxigenului în natură. Nici bursa zvonurilor, nici telefonul tihnit, cu fir, nici cronica la o bere ("e proastă, dom'le, nu se poate citi!") nu înlocuiesc cronica literară consacrată. Cît de indispensabilă este însă o cronică literară într-o revistă culturală, cum e Dilema veche, sau într-un săptămînal de analiză socio-politică, precum 22? Ca să nu mai zic de "săptămînalul de moravuri grele" Academia Caţavencu... La limită, cît din ponderea (obiectiv-editorială) a fenomenului cultural ar trebui dedicată literaturii şi cît istoriei, filozofiei, sociologiei, studiilor politice, în reviste precum Observator cultural, Suplimentul de cultură sau nou-reînfiinţata Cultura? Şi cum sînt percepute, de cititori, recenziile soft din paginile culturale ale ziarelor de mare tiraj? Iată cîteva dileme pe care n-am reuşit să mi le limpezesc nici măcar în privinţa revistei-mamă. Dac-aş fi un cititor dilematic tipic (ăla care nu există, din sondaje), m-ar interesa - înaintea cronicii literare - recenziile de carte politică, cartea de (mică şi mare) istorie, studiile de gen. Adică dilemele actualităţii. M-ar interesa studiile interdisciplinare - neurobiologia, comportamentismul - şi "cărţile negre" ale comunismului, psihanalizei şi economiei de piaţă. M-ar interesa cărţile despre viaţa privată în secolul al XVIII-lea şi restauraţia economică a fostei Securităţi, povestită, pe înţelesul tuturor, în cărţi pe cît de curajoase şi bine documentate, pe atît de bine scrise. Şi totuşi, în Dilema veche, ca în majoritatea revistelor cultural