În ceea ce mă priveşte, încetasem de mult să-l mai aştept. Cînd eram mică, îi pîndeam venirea în toiul nopţii, prefăcîndu-mă că dorm. Mă prefăceam însă atît de bine, încît adormeam buştean. Cu toate astea, mă încăpăţînam cu înverşunare, an de an, să-l văd la faţă măcar o dată, să-l prind de poalele hainei lungi, să-l trag de mustăţi şi să-i atîrn globuri colorate în barbă. Vroiam să am o discuţie serioasă cu el şi să lămurim o dată pentru totdeauna, la cîte un pahar cu lapte şi o farfurie cu fursecuri, existenţa lui. Visam, bineînţeles, şi la celebritatea pe care mi-ar fi adus-o un asemenea interviu, şi la titlurile bombastice de ziar, scrise cu litere de-o şchioapă: "Fetiţa care l-a întîlnit pe Moş Crăciun"; "Interviu în exclusivitate"; "Senzaţional! Misterul a fost descifrat!". Cum însă n-am reuşit niciodată să-l prind, am fost nevoită, timp de mai bine de 25 de ani, să mă prefac a accepta jalnicele explicaţii pe care mi le dădeau adulţii şi să pretind că nu-l mai caut. Ajunsesem chiar să mă joc şi eu de-a adultul şi să rîd la unison cu ceilalţi, de-un leat cu mine, de existenţa Moşului. Cînd renunţasem aproape de tot şi la visul de a-l intervieva, mulţumindu-mă doar cu subiectele jurnalistice terre-ŕ-terre s-a întîmplat ceva. Era o dimineaţă de noiembrie. La redacţie se discuta alcătuirea unui dosar de Crăciun. Spiriduşi, feerie, tradiţional, comercial. După şedinţă, Iaromira Popovici, coordonatoarea numărului, a venit la mine şi mi-a întins un număr de telefon: Vrei să faci un interviu cu Moş Crăciun? Va daţi seama, bineînţeles, de reacţia mea. Moş Crăciun? Adică, Moş Crăciun? Adică toate visele copilăriei acolo, la doar un pas, sau mai bine zis, un telefon depărtare de a se îndeplini? Tensiunea mi-a crescut brusc, m-am înroşit toată, dar am căutat totuşi să disimulez fîstîceala şi, prefăcîndu-mă sigură pe mine, am luat numărul, încercînd un "da", indiferent, şi