Întrucît decembrie este - printr-un obicei nu se ştie cînd şi unde instaurat, dar cu sfinţenie respectat - nu numai luna cadourilor, ci şi luna bilanţurilor, încerc şi eu acum să "fac punctul" - cum zic marinarii - pentru a da celor interesaţi o idee despre felul în care a navigat corabia teatrului românesc în ultimele douăsprezece luni, cît de mult s-a depărtat de uscatul uneori prietenos, alteori periculos al vechilor deprinderi şi cît ar mai avea pînă la limanul (şi el ambiguu) al noii sale poziţii într-o societate nouă. Fireşte, astfel enunţată, tema pare potrivită mai degrabă unei teze de doctorat (plicticoase, eventual) decît unui articol de revistă, fie aceasta şi Dilema veche. Nu am însă pretenţia să emit judecăţi definitive şi nici aprecieri exhaustive. Este doar o tentativă de a ordona, sub pretextul sintezei, un număr de constatări, observaţii, cugetări (ce cuvînt simpatic!) pe care mi le-a înlesnit sau mi le-a provocat frecventarea sălilor de spectacol de pe o bună parte din teritoriul naţional (şi nu numai, dar despre asta nu va fi vorba acum). Poate oare cititorul inocent să tragă de-aici vreun ce profit? Să sperăm. Un clişeu cronicăresc încă foarte activ vrea ca orice discuţie serioasă despre Teatru şi teatre să înceapă cu "opţiunea repertorială"; e vorba despre piesele care se joacă. Chestiunea este importantă, pentru că - asta o ştie orice "organizator de spectacole" şi orice vînzător de bilete - oamenii normali vin la teatru în primul rînd ca să vadă anumiţi actori şi în al doilea rînd ca să vadă anumite piese: fie unele despre care ştiu, de la şcoală, din lecturi sau din auzite, că "sînt bune", fie (asta e valabil mai ales în cazul spectatorilor asidui) unele despre care vor să afle cum sînt. În teatrele subvenţionate, anul 2005 i-a fericit, din acest punct de vedere, în special cu texte din teatrul absurdului - mai exact, cu Beckett şi Eugen Iones