Am batut Parisul pe jos, dintr-o margine-n alta, pe Strada Grenelle.
Am mers si am tot mers aproape trei ceasuri, asteptand sa se petreaca un lucru deosebit. De fapt, s-a si intamplat un lucru deosebit, dar nu din categoria acelora pentru care m-am dus pe Rue Grenelle. M-am rezemat, ca sa ma odihnesc o clipa, de peretele unui mic magazin si, cum stateam eu cam cocarjat de drum, cu o mana lasata relaxat in fata, o doamna mi-a pus in palma un euro. Am zis "Bogdaproste" si am luat-o din loc.
Strada e citata frecvent in romanele politiste ale lui Georges Simenon. In diminetile in care rezolva un caz incurcat rau si-si permitea, in sfarsit, sa se duca acasa si sa se culce, comisarul Maigret o lua alene pe Rue Grenelle, unde i se intampla intotdeauna ceva bun. O supa de ceapa buna, un cidru bun, o vorba buna, un prieten bun.
In fiecare din noi persista, fara sa ne dam seama de asta, o nevoie nedeslusita de un bine care trebuie implinit. Nu stim de ce natura e binele, nu stim daca e important sau nu, dar, daca avem ocazia sa constientizam nevoia, intelegem ca purtam in adancul sufletului cel putin o asteptare. Neinsemnata pentru altii, dar plina de rost pentru noi. Ce asteptam eu colindand pe Rue Grenelle? Cand strada s-a terminat, m-am uitat in urma, ca si cum speram sa vad un baiat alergand cu un pachet in mana, ca sa-mi spuna, multumit ca a reusit sa ma prinda: "Domnuâ, ati pierdut asta!".
Nu mi s-a intamplat nimic interesant pe Rue Grenelle, afara desigur de faptul ca ma gandesc mereu la ziua in care am pornit pe urma unei inchipuiri de-a lui Georges Simenon. Nici nu stiu ce sa spun: am pierdut o zi sau am castigat o zi? La cate carti citim intr-o viata, cu siguranta ca locurile descrise intr-una din ele ni s-ar fi potrivit mai bine. Exista precis un loc si niste oameni care ne-ar fi fost mai prielnici sufleteste in toate privintele. Nu-i nevoi
