Prin modul de abordare si tentativele de rezolvare, problema schimbarilor climatice constituie, dincolo de stringenta si maxima sa importanta, exemplul elocvent al modului in care comunitatea internationala intelege si poate sa gaseasca solutii efective pentru fenomenele ecologice globale cu care se confrunta. Din aceasta perspectiva, procesul aferent problematicii incalzirii atmosferei inceput prin conventia cadru din 1992 si continuat prin Protocolul de la Kyoto (1997) exprima deja o experienta interesanta, aflata in plina derulare. Teoretic, rezolvarea ar parea relativ simplu de gasit, mai ales ca depinde practic de vointa conjugata a trei puteri: SUA, si UE, care produc peste 51% din CO2, la care, daca mai adaugam Rusia, Japonia si s-ar ajunge la mai bine de 2/3 din emisiile totale de gaze cu efect de sera (GES). In realitate, diversitatea intereselor economice a generat o schisma majora intre Washington si Bruxelles, acesta din urma incercand, si in cele din urma reusind, deocamdata, sa demonstreze ca se poate gestiona o problema globala si fara americani. Intr-adevar, dupa 7 ani de cautari, la 16 februarie a.c. Protocolul a intrat in vigoare, indeplinindu-se conditiile cerute pentru aceasta: ratificarea sa de catre cel putin 55 de state (131 in prezent), care sa emita impreuna peste 55% din GES. Si aceasta, fara concursul - refuzat - al SUA si Australiei si nedatorat al Chinei si Indiei. S-a ajuns astfel la o regrupare a statelor lumii dupa un criteriu inedit: gradul de dependenta, prin folosire sau valorificare a combustibililor fosili, la care se adauga, cu titlu subsidiar, cel al interesului ecologic. Reprezentand prima Conferinta a Partilor dupa intrarea in vigoare a Protocolului, reuniunea de la Montreal (28 noiembrie-10 decembrie) a marcat un relativ succes. Pe langa aprobarea regulilor de alocare a cotelor de emisie, facand astfel operational „mecanismul